site în construcție
  • Premise pentru o „școală de film documentar”

    Premise pentru o „școală de film documentar”

    Asociem, îndeobște, istoria și evoluția filmului documentar românesc cu istoria și evoluția studioului specializat „Alexandru Sahia”, devenit „Sahia-Film”. Acesta lua ființă, însă, abia în 1950, și, înainte de înființarea sa, regizorii consacrați Jean Mihail și Paul Călinescu predaseră ștafeta unor nou-veniți ca Victor Iliu și Ion Bostan, sau încercatului regizor de ficțiune Jean Georgescu. Cel mai important moment al acelui timp de „noi începuturi” rămâne, peste ami, filmul lui Victor Iliu Scrisoarea lui Ion Marin către „Scânteia” din 1949. Sigur, perversitățile și naivitățile acelui timp social și-au pus pecetea pe „mesajul” cinematografic, dar filmul regizorului Victor Iliu și al operatorului Ovidiu Gologan,  tocmai prin înfățișarea veridică a realității timpului, rămâne, peste decenii, un document prețios despre mentalitatea, anomaliile și aberațiile unei epoci social-politice revolute: eram în anii colectivizărilor forțate, cu „chiaburi odioși” și țărani „mijlocași” nehotărâți, care-și încredințau nedumeririle „organului  central”. Încercând o sistematizare a masivei producții de filme documentare realizate între anii 1948 și 1970, pot fi evidențiate câteva etape distincte în istoria genului. Au fost, întâi, anii obsedantului deceniu al șaselea, ai unor necesare acumulări de experiență. Un prim salt calitativ s-a produs în primii ani ai deceniului al șaptelea, când, în special după anul 1963, s-a vorbit, ca despre o perspectivă apropiată, de „școala documentarului românesc”. Vizitându-ne țara în 1964, cu prilejul primului festival național al filmului de la Mamaia – ce vremuri! –, reputatul istoric și critic de film francez Georges Sadoul scria (în „Lettres françaises”) că „școala românească de scurt metraj a devenit pentru mine o realitate vie și captivantă de care vor trebui să țină seama de acum înainte suporterii acestui gen dificil”. Dar să privim mai îndeaproape creația câtorva importanți cineaști documentariști. Regizorul Ion Bostan (1914-1992), care debutase în 1949 cu un film „moralizator”, Un minut  (în care demonstra cât de important este fiecare minut în viața unui om), s-a lămurit încă din 1952, când semna filmul Calea belșugului, cum stau lucrurile cu „calea belșugului” socialist, și a evadat pentru totdeauna din această zonă de inspirație, trecând, întâi, prin lumea documentarului de artă, prin filme precum Pictorul Nicolae Grigorescu (1955), Theodor Aman (1956), Uciderea pruncilor (1957), acesta din urmă un scurt metraj consacrat celebrului tablou al lui Bruegel, în care urmărește, parcă, așa cum s-a mai spus, „gândul și mâna pictorului”, pentru a rămâne, ani de zile, apoi, într-un univers tainic de vis și frumusețe, realizând zeci de filme memorabile despre fauna și flora Deltei, printre care Sub aripa vulturului din 1963, poate cel mai reprezentativ dintre scurt metrajele acelei perioade – distins în Marsilia, Buenos Aires, Atena, Florența, Teheran, Uruguay –, cu câteva secvențe absolut antologice, printre care, la loc de frunte, „dansul lebedelor mici”, pe muzica lui Ceaikovski, în cadrul deplinei autenticități a unui lac al lebedelor. Mirel Ilieșiu (1923-1985) avea, în 1963, un deceniu de prodigioasă creație la activ, cu filme precum  Viscolul, Bicaz, cota 563, Un Jupiter al vremurilor noastre, Trei strigăte pe Bistrița, Rădăcini, Tăbăcarii (acesta din urmă pe un scenariu de Geo Bogza), multe dintre ele cu Sergiu Huzum ca operator de imagine. Spre sfârșitul anilor ’60, cu filmul Cântecele Renașterii – dedicat corului „Madrigal” – regizorul obținea cea mai importantă distincție de la Cannes, „Palme d’Or”. Un alt regizor prestigios al documentarului românesc, Paul Barbăneagră (1929-2009), realizase și el, între anii 1957 și 1964 vreo 15 scurt metraje reprezentative, printre care mica bijuterie Dirijorul (consacrată dirijorului George Georgescu și îndeosebi mâinilor acestuia) și alte câteva documentare de artă, printre care Album de pictură contemporană românească (1960) și Tonitza (1964), dar în 1965 regizorul se stabilea în Franța, unde se va dedica filmului-eseu despre artă, semnând, ca regizor și producător, prestigiosul serial Arhitectură și geografie sacră, și realizând, tot în colaborare cu directorul de imagine Sergiu Huzum câteva filme cu subtext filosofic precum Mircea Eliade și redescoperirea sacrului sau Gheorghe Zamfir sau rugăciunea sunetului. Şi un regizor ca Jean Petrovici (1924-2005) lăsase în urmă, în 1963, un deceniu de activitate prodigioasă, el consacrându-și creația unor „oameni obișnuiți” prin filme ca Un om obișnuit, Pretutindeni muncesc oameni, Rădăcinile orașului, Școala de la Meri. Mulți alți regizori ar binemerita caracterizări mai ample. Printre ei, Gabriel Barta (1925-1972) – care debutase în 1954 cu Ceferiștii și își propusese o întâlnire cu vechii prieteni după 20 de ani, dar n-a mai apucat-o, din pricina unei morți premature –, Alexandru Boiangiu (1932-2008) – cu filme precum Casa noastră ca o floare, Oltenii din Oltenia, Cazul D, Ursul, când bărbații devin tați în anii începuturilor –, Slavomir Popovici (1930-1983) – care bătea la porțile capodoperei cu filmul său din 1965 Romanțe aspre –, Titus Mesaroș (1925-2006) – autorul unor documentare de rezonanță națională și internațională printre care ilustrul film numit Stuf –,  Nina Behar (1930-1989) – o remarcabilă documentaristă de artă stabilită după 1975 în străinâtate –, Dona Barta (1931-1977) – o adevărată poetă a documentarului științific –, Florica Holban (1928-1996) – o îndemânatică autoare de filme-anchetă –,  Virgil Calotescu (1928-1991) – cel care a filmat, la vremea lui, și documentarul „de uz intern” Reconstituire, despre „marele jaf comunist”

    autor: Călin Căliman
Articole Toate articolele
Despre noi
Istoria Filmului Românesc este un proiect al Asociaţiei Kinofest.
Acest site este în acest moment in varianta beta, urmând a fi dezvoltat.
Pe site sunt şi articole audio, în prezent sunt  20, la IFR: 1897-1916 şi 1917-1930.

Manager proiect: Valentin Partenie