Noutăţi în domeniul filmelor de animaţie

O noutate absolută în domeniul filmelor de animaţie ar fi numărul-record de lung metraje animate, produse îndeosebi în ultimii ani ai deceniului (rod al acumulărilor de experienţă produse prin filmele acestei perioade), deşi „deschizător de drum” a fost acelaşi Ion Popescu Gopo, realizatorul unui lung metraj de montaj, Quo vadis, homo sapiens?, încă din 1982. Ce lung metraje au mai fost create în acei ani?
Victor Antonescu şi-a cucerit micii spectatori cu Uimitoarele aventuri ale muşchetarilor, o spirituală feerie animată cu câţiva şoricei năzdrăvani în centrul povestirii, șoricei care, citind cartea cu muşchetari a lui Alexandre Dumas, provoacă un război „pe viaţă şi pe moarte”cu o trupă de pisici, înfruntând voracitatea frumoasei Miaulady şi maşinaţiile lui Michelieu. Într-o regie colectivă (Mihail Marian, Ana Maria Buzea, Artin Badea, Zaharia Buzea, cu  muzică de Dumitru Capoianu), la „Animafilm” s-a produs, în 1987, şi serialul Temerarii de la scara 2, o poveste nu cu animale ci cu şcolari. În 1988, pe un scenariu de Mihai Opriş şi Constantin Păun, acesta din urmă a realizat lung metrajul de animaţie Novăceştii, o antrenantă poveste istorică, cu o grafică incitantă şi expresivă, cu o muzică acaparantă, datorată compozitorului Călin Ioachimescu.
Un alt lung metraj de animaţie din anul 1988 a fost Fiul stelelor de Mircea Toia, un science-fiction cu nişte astronauţi care, întorcându-se cu nava spaţială „Argos”dintr-o misiune galactică, având la bord un „fiu al stelelor”, Kenno, eşuează, din pricina unei avarii, printre doreeni. Anii respectivi au dus şi la o dezvoltare fără precedent a „filmului de autor”, datorată, deopotrivă, unor regizori experimentaţi şi unor cineaşti la început de drum. Primul moment artistic important în lansarea tinerei generaţii a fost filmul Caligrafie (1982), debutul colectiv al unor regizori înzestraţi, Radu Igazsag, Zeno Bogdănescu, Olimpiu Bandalac, Lajos Nagy. Seducător prin inventivitate, filmul, un adevărat regal coloristic, este desenat cu umor şi pune în circulaţie personaje simpatice (un papagal somnoros, un şcolar leneş ş.a.). Radu Igazsag avea să devină „lider” de generaţie, mai ales după plecarea din ţară, în 1984, a lui Zoltan Szilágyi, care, după excelentul Nod gordian (despre care s-a vorbit la timpul cuvenit) a mai realizat la Bucureşti doar două filme, Arena în 1981 şi Monolog (1983). Mica bijuterie a lui Radu Igazsag datează din 1982, și se numește Fotografii de familie, un film care vorbește pe un ton grav, sensibil, prin fotografiile sale fără chip, prin imaginile sale în negativ și compozițiile sale geometrice, despre apusul unei lumi, despre dispariția lumii țărănești. De la aerul dezinvolt din Primul cântec (prin care începea să sondeze, împreună cu Zeno Bogdănescu, „universul muzicii”), până la preluarea obsesiilor militariste ale lui Nichita Stănescu din Tocirea, Radu Igazsag și-a dezvăluit disponibilități multiple, pe care avea să le fructifice mai departe (cum vom vedea) în deceniul următor. Olimpiu Bandalac va aborda, în continuare, filmul metaforic, propunând, în Podul, soluții originale pentru comunicarea între semeni, iar Zeno Bogdănescu, la rându-i, pe lângă „jucăriile muzicale” pe care și-a propus, cu Radu Igazsag, să le ofere copiilor, a realizat un atașant „film de atmosferă”, Casa, cu o virtuozitate specifică autorului. Din „lotul” filmelor antologice realizate de regizori tineri, pe lângă creațiile lui Zoltan Szilágyi Arena (în care, ca un leit-motiv al depersonalizării, este lupta dintre un cavaler obosit și un balaur de mucava) și Monolog (un film metaforic, cu un cadru secționat, în care își face loc și un spațiu imaginativ, oniric, cu funcție de autoportret spiritual), fac parte și câteva creații ale unui alt debutant, Dinu Petrescu, care și-a întâmpinat tinerii spectatori cu o plăcută Iarnă pe uliță de inspirație coșbuciană, și care a sintetizat, în Vijelia, semnificațiile prieteniei dintre un copil și un mânz, a căror uimire și spaimă în fața naturii dezlănțuite conferă filmului caracterul unei parabole inițiatice. Printre autorii care au contribuit la „infuzia de tinerețe”din producția de vârf a studioului de animație s-a numărat și Dinu Șerbescu, un ironist cu vocație, care s-a impus, prin gag-uri simpatice, în filme precum Salt mortal, În rând cu lumea, Festivitatea de premiere, realizate între anii 1982 și 1985.
Un cineast cu aptitudini ludice s-a dovedit a fi și Ștefan Atanasiu, prin filme precum Trei pilule greu de înghițit sau Raport, numai că regizorul a preferat să-și încerce șansele artistice pe alte meleaguri, emigrând, atunci,  în anii 1980. Printre cei mai interesanți cineaști tineri ai anilor ’80 s-a numărat și Marcel Mihai, ale cărui filme au un acuzat nucleu metaforic: în Prima izbândă un copil face primii pași, în A fi, o floare în lumină contracarează umbrele violenței și agresivității, Oul îmbogățește cu o pagină originală zestrea satirică a animației românești. Regizorii consacrați, la rândul lor, au semnat prețioase „filme de autor”. Mihai Bădică, de pildă, înainte de a pleca spre țări mai reci, a animat cu succes sticle (în Niște sticle și Alte sticle) sau plastilină, în Galilei de pildă (1984). Liana Petruțiu și-a consolidat potențialul liric și hazliu al incursiunilor în universul fermecat al copilăriei prin filme reprezentative și seducătoare precum Cine a găsit vise frumoase (1983) sau Cartea cu guturai (1987).Isabela Petrașincu, rămasă fidelă filmului cu păpuși, și-a înnoit mereu formele de expresie și și-a lărgit consecvent orizontul tematic, de la Lupul scamator și Surpriza din 1981, la Vizita bunicii din 1982, la Graba strică treaba din 1984, la Trenulețul din 1989, dându-și măsura inventivității îndeosebi în O poveste cu ghemuri de lână (1987). Regizoarea  Luminița Cazacu, în Baladă pentru mărgica albastră (1983) – un încântător și poetic poem dedicat planetei noastre, printre personajele căruia  se află și un bătrânel înțelept, care, cu voia autoarei, împrumută chipul regizorului documentarist Mirel IlIeșiu –, utilizează pentru prima oară animația pe calculator, în timp ce episoadele din serialul Condiția Penelopei, ca și lung metrajul Aventurile lui Pin-Pin, au contribuit hotărâtor la desăvârșirea personalității sale regizorale complexe. Se cunoaște „amănuntul” că, la ora discursului ceaușist din 21 decembrie 1989, tovarășul Dulea – responsabilul suprem cu cinematografia la acea dată – viziona, spre aprobare, lung metrajul Aventurile lui Pin-Pin de Luminița Cazacu. Dar anul cinematografic 1989 beneficiază de un capitol aparte în istoria noastră consacrată filmului românesc...

autor: Călin Căliman